Istoric

ISTORIC

Micăsasa (în maghiară: Mikeszásza, în germană: Feigendorf) este o comună în județul Sibiu, Transilvania, România, formată din satele Chesler, Micăsasa (reședința), Țapu și Văleni.

Teritoriul Micăsasei a fost locuit încă din neolitic. O dată cu anul 1968 s-au început cercetările sistematice ale unui sit civil, de epocă romană, în care s-au descoperit ateliere pentru obţinerea ceramicii de tip terra sigillata, unul dintre cele mai mari centre de olărit din Dacia romană. Pe teritoriul satului, spre comuna Ţapu, s-a găsit o săpăligă din corn de cerb şi o brăţară de bronz cu semiove, de factură celtică. Pe acelaşi loc, numit Şesul Ţapului, a fost identificată o aşezare aparţinând culturii Petreşti.

Un altar votiv şi alte obiecte de epocă romană semnalează existenţa unei aşezări din această epocă pe teritoriul localităţii. Drumul roman de pe valea Târnavei Mari este identificat între Micăsasa şi Mănărade de către profesorul de arheologie Ioan Mitrofan.

Aşezarea rurală romană este semnalată încă din secolele XVIII-XIX prin constatarea existenţei unor fundaţii de ziduri, cărămizi şi ţigle, ceramică şi obiecte diverse. Aici s-au descoperit şi 168 de monede romane, dintre care 3 sunt republicane şi 165 imperiale. Cea mai nouă este de la Filip Arabul. La Micăsasa s-a descoperit un denar de la Septimius Severus. În aşezare s-au mai descoperit 76 de fibule şi brăţări, cercei, mărgele şi inele.

Foto: Micăsasa în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

Aşezarea îşi începe evoluţia din prima jumătate a secolului II. – poate din momentul cuceririi provinciei – şi şi-o încheie în al treilea sfert a secolului III. Pe malul Târnavei Mari, în vecinătatea aşezării descrise mai sus, s-a cercetat un bordei al cărui fund era străpuns de un mormânt roman de inhumaţie cu sarcofag şi altul fără. În zonă s-a descoperit şi un mormânt de incineraţie în urnă.

În secolul XIV se ridică o bazilică gotică. În cor se păstrează bolta gotică pe nervuri, o nişă sacramentară şi o sedilia, ce trădează caracteristici ale goticului târziu.

În secolul XVII biserica este deja parţial în ruină iar în secolul XVIII, din nava centrală nu mai stă în picioare decât zidul de Sud.

În 1796, când comunitatea luterană se stinge, patrimoniul bisericii este împărţit între comunităţile catolică şi reformată. Astfel, în anul 1877 se constată că în corul vechii biserici se celebrează liturghia catolică, iar în partea de V a vechiului edificiu se ţine slujba calvină. Aşa se ajunge ca în posesia comunităţii calvine să ajungă un clopot cu o inscripţie şi în posesia comunităţii catolice altul.

În perioada medievală, Mikeszásza este pentru prima dată atestată documentar la data de 3 iunie 1267, când Ștefan, voievodul Transilvaniei şi coregent al Ungariei, însărcinează capitlul de Alba Iulia, pe nobilul Nicolaus, fiul lui Jula şi nepotul lui Jula Magnus, să ia în primire unele moşii, printre care Mediaş şi Mykaszáza. Preotul „Johannes von Michazaz” este membru al comunităţii preoţeşti de Târnava Mare.

În anul 1322, regele concesionează, Valea Lungă Mikeszásza, Pănade şi Şona magistrului Nikolaus, fiul lui Corrardus von Talmesch. Intervin neînţelegeri şi în 1359 regele dispune ca domeniile care au fost ocupate pe nedrept de grafii din Şeica Mare şi Şeica Mică să fie restituite vechilor stăpâni.

În 19 august 1365, satul apare printre localităţile capitlului de Bălcaciu – „Deoarece uitarea e maica pârii, maştera păcii şi aţâţătoarea pricinilor, e nevoie ca cele ce se hărăzesc pe dreptate, să fie întărite cu mai multă luare aminte prin dovezi scrise” „comitibus de villa Fugonis et eorum complicibus” (comiţilor din Micăsasa şi complicilor lor). Este vorba de o moară nouă construită de cei din Şeica Mică, moară care ar fi deranjat moara comiţilor din Micăsasa.

În anul 1426, cele două fiice ale lui Thomas de Cluj, Dorothea şi Margaretha, devin proprietarele Micăsasei, care nu mai este în posesia regelui. Harta Transilvaniei, editată de Honterus la Basel în anul 1532, menţionează comuna Micăsasa şi oraşul Mediaş.

În anul 1673, nobilii unguri din Micăsasa prezintă situaţia în paragină a bisericii din sat şi cer permisiunea să o repare. Episcopul Adami permite repararea bisericii, cu respectarea următoarelor condiţii:

• Niciodată în viitor să nu fie emise pretenţii asupra bisericii, curţii bisericii sau a clopotelor şi să nu-l deranjeze pe preot în exercitarea atribuţiilor sale.
• Preotul să primească zeciuiala de la saşi, unguri şi români
• Să nu încerce niciodată să-l alunge pe preot din sat. Întrucât condiţiile nu sunt respectate, în anul 1676 superiorul capitlului de Bălcaciu este însărcinat de sinod să semnaleze aceste încălcări.

În 1762, cu ocazia unei vizite la biserică, se constată că sunt puţini participanţi la slujba religioasă. În sat trăiesc aproximativ 100 de familii de români, unguri şi saşi.

În anul 1776, potrivit unui verdict într-un proces de crimă, preotul, dascălul, un argat de la moară şi o servitoare din Micăsasa vor fi decapitaţi în comuna Târnava Mare (Proştea Mare).

În anul 1787, Gh. Şincai înfiinţează la Micăsasa o şcoală românească, al cărei prim învăţător este Mihai Renci.

Regele, în anul 1782, atribuie comunităţii romano-catolice biserica evanghelică, astfel încât în 1791 nobilii unguri își însușesc cea mai mare parte din averea bisericii.

Micăsasa se afla în zona de tranziţie dintre regiunile locuite de români, maghiari şi saşi şi acestă realitate va avea consecinţe chiar şi în destinul bisericii monument-istoric din comună.

Biserica construită în secolul al XIV-lea a fost o bazilică gotică, formată din cor şi sală. La începutul secolului al XVIII-lea, stăpânul domeniilor, baronul Adam Radak, de religie reformată, se căsătoreşte cu contesa Olga Lazăr, de religie catolică. Dilema care s-a născut a fost rezolvată în modul în care Columb a rezolvat problema oului: baronul dispune ca biserica să fie divizată în două, şi acordă corul, credincioşilor catolici, şi o parte vesticǎ a sălii, credincioşilor reformaţi. De trei sute de ani situaţia se menţine, doar că nu este înregistrată ca atare în cartea recordurilor.

Până şi clopotele au fost împărţite: cel din 1591, cu inscripţia „ Anno Domini 1591”, aparţine comunitǎţii calvine, iar cel din 1649, cu inscripţia „ Sub Afficio Pastoratu S Ana CUTS RENOVAT EST 1649”, credincioşilor catolici. Bolta goticǎ pe nervuri a corului se sprijină pe toruri angajate, care corespund la exterior contraforturilor cu trei trepte, dar asemenea arhaisme nu sunt excepţii.

Mulurile flamboaiante ale ferestrelor pledează limpede pentru perioada goticii târzii. În cor existǎ nişa sacramentalǎ a tabernaculului şi o logie-stranǎ (sedilia) pe peretele sudic. Corul are absidă poligonală, pe o latură a ei fiind una dintre cele două ferestre bipartite în arc frânt. Ambele biserici au două mici portaluri pe latura sudică. Sala vestică are plafon plat şi este lipsită de elemente de decor gotice. Din nava centralǎ a supravieţuit veacurilor doar zidul sudic.